Credo
nel sacro d’ogni incontro
nell’irripetibile stagione di un momento
di Eterno presente che redime il tempo
e si possa entrare infine un cuore aperto
custodire il grido teso d’ogni sguardo
tenere parole come canto che nel vento
soffia intensamente ponti tra le storie
sul mare di un silenzio enorme che non cede
quando più non frangono le onde dell’attesa
nel piegarsi a un fondo invano di memorie

 

 

 

 

Vedi quante palpebre ha sull’autobus la vita
come tutti guardano e nessuno come solo
un poco se rallenti c’incrociamo
con entrambi dentro la paura.
Tienimi perché di nuovo sono
anima posata sulle scale a sanguinare.
Non si schiuderà la porta in alto
il guardiano sulla soglia dell’istante
ha occhi buoni, quasi ride, mani lievi
danzano in un breve sogno di tastiere.
Attendo a pugni stretti la condanna
nemmeno mi difendo per vergogna
di mordere l’amore come un cane
in tutto quest’inferno di parole.

 

 

 

 

Ogni giorno come questo è Natale
quando la luce tersa si scava
profondo un tunnel tra le colonne
a colpire freddissima e bella
la mano stretta attorno alla penna.
La prima pagina bianca è di nuovo
aperta in attesa di un gesto d’inizio
Cambio agenda ogni volta che muoio
per questo a febbraio in saldo ne acquisto
una mezza dozzina almeno.

 

 

 

 

Nostalgia di treni e di stazioni
di chi si siede e senza domandare
inizia a raccontarti la sua storia,
di gradini sporchi e inumiditi
di neve calpestata e di rifiuti,
dell’orologio grande sul binario
incastonato al buio dentro al gelo
che pare neghi al tempo di passare,
della bimba slava appesa alla mia gonna
mentre usurpo e tremo il nome mamma,
di chi ti guarda dentro gli occhi e tiene
e non ti chiede neanche il nome nell’andare.

 

 

 

 

È strano vedi come possa il vento
liberare il cielo e alleggerire in volo
le braccia degli alberi di nuovo genuflessi.
Prigioniera in casa manca ancora tanta luce
bevuta dal palazzo a pochi metri desertato,
mentre sul terrazzo i panni giocano coi fili
appesantiti danzano sgraziati e come ignari
del tempo segreto che battuto dal silenzio
da mesi nel quartiere non fa che replicare
la bellezza dura dei tuoi occhi nell’andare
la tragica saggezza che traveste le paure
le grida dei bambini in quel cortile
così pure

 

 

 

 

Novembre si ribella all’assalto dell’inverno
grandi crepe dilatate nelle nuvole dal vento,
un passo si appoggia lentamente dopo l’altro
tentando di alterare il volgere del tempo,
abitiamo un anno intero la distanza di una sera
vorrei essere di strada ma la strada non è chiara,
saperti dietro i vetri è la nuova vocazione
rigiro in bocca il fiato come una preghiera
ma il battito ha il ritmo di un’altissima canzone.
Il buio è disegnato in cerchi brevi dai lampioni,
auto in fila indiana sono stanche di arrancare
aprendosi per terra un varco lucido d’asfalto,
loro sono giovani e spogliate di tormento
insanabile sui viali a tarda notte il gelo.

 

 

 

 

Sono questa casa diroccata
di finestre cieche e fumo
contro il cielo, spaccata
dall’aver troppo difeso.
Non chiamare torna solo
se per ricostruire.
Tutto trema vedi nell’entrare
scoppia le crepe del silenzio,
scardina le porte verso il buio.
Non si ridispongono le pietre
perché non ha più eredi il sogno
non ha dimenticato nulla da rubare.
Solo le pareti fuori sanno stare
bianche incontro al vento.

 

Da La corolla del ricordo, Kolibris, Bologna, 2009, 2010

Cred
în sfințenia fiecărei întâlniri
în irepetabilul anotimp al unei clipe
de Etern prezent care salvează timpul
să poată intra în cele din urmă o inimă deschisă
să vegheze strigătul întins în fiecare privire
să țină cuvintele ca pe un cânt care în vânt
suflă puternic punți între poveşti
pe marea unei tăceri imense care nu cedează
cînd nu se mai sparg valurile aşteptării
în aplecarea către profunzimea vană a memoriei

 

 

 

 

Vezi câte pleoape are în autobuz viața
cum se uită toți şi niciunul cum numai
puțin dacă încetineşti ne intersectăm
amândoi în interiorul spaimei.
Ține‐mă căci din nou sunt
suflet aşezat pe scări să sângereze.
Nu se va deschide uşa în sus
gardianul pe pragul clipei
are ochi blânzi, aproape că râde, mâini uşoare
dansează într-un vis scurt de clape.
Aştept cu pumnii strânşi condamnarea
nici măcar nu mă apăr de ruşinea
de a muşca dragostea ca un câine
în tot acest iad de cuvinte.

 

 

 

 

Fiecare zi ca aceasta e Crăciun
când lumina imaculată se sapă
adânc un tunel între coloane
loveşte înghețată şi frumoasă
mâna strânsă în jurul stiloului.
Prima pagină albă e din nou
deschisă în aşteptarea unui gest de început
Schimb agenda de fiecare dată când mor
de asta in februarie la reduceri cumpăr
o jumătate de duzină cel puțin

 

 

 

 

Nostalgie de trenuri şi gări
de cine se aşează şi fără să întrebe
începe să‐şi povestească viața,
de trepte murdare şi ude
de zăpadă călcată‐n picioare şi de gunoaie,
de ceasul mare pe şine
încastrat pe întuneric în ger
care pare să‐i interzică timpului să treacă,
de fetița slavă atârnată de fusta mea
în timp ce fur şi tremur numele mamă,
de cine te priveşte în ochi şi află
fără să te întrebe numele tău când pleacă

 

 

 

 

Vezi e ciudat cum vântul poate
să elibereze cerul şi să uşureze in zbor
ramurile copacilor încă o dată ghemuite.
Prizonieră în casă lipseşte încă multă lumină
absorbită de clădirea la distanță de câțiva paşi părăsită,
în timp ce pe balcon rufele se joacă cu firele
îngreunate dansează fără grație şi neştiutoare
de timpul secret care bătut de tăcerea
de luni de zile în cartier nu face decât să reproducă
frumusețea dură a ochilor tăi plecând
tragica înțelepciune care travesteşte temerile
țipetele copiilor în curtea aceea
la fel

 

 

 

 

Noiembrie se răzvrăteşte la asaltul ierni
mari crăpături dilatate în nori de vânt,
un pas se sprijină uşor după altul
încercând să altereze direcția timpului,
locuim un an întreg la distanță de o seară
aş vrea să fiu pe drum dar drumul nu e clar,
să te ştiu după geamuri e noua vocație
întorc în gură răsuflarea ca pe o rugăciune
dar baterea are ritmul unui cântec țipat.
Întunericul e desenat în cercuri scurte de lampioane,
maşini în şir indian sunt obosite de şchiopătat
deschid în pământ un pasaj lucios de asfalt,
ele sunt tinere şi dezbrăcate de suferința
de nevindecat pe bulevarde noaptea târziu gerul

 

 

 

 

Sunt această casă în ruină
cu ferestre oarbe şi fum
către cer, spartă
de prea multă apărare.
Nu suna întoarce‐te doar
dacă e să reconstruieşti.
Totul tremură vezi cînd intri
explodează crăpăturile tăcerii,
demolează uşile către întuneric.
Nu se rearanjează pietrele
pentru că nu mai are urmaşi visul
nu a uitat nimic de furat.
Numai pereții pe‐afară ştiu să stea
albi în aşteptarea vîntului.

 

Versiunea română de Eliza MACADAN

Chiara De Luca è laureata in Lingue e letterature straniere presso l’Università di Pisa e ha frequentato la Scuola Europea di Traduzione Letteraria di Magda Olivetti a Firenze. Ha un Master in Traduzione Letteraria e un dottorato in letterature dell’Europa Unita ottenuto a Bologna. Ha scritto e pubblicato poesiea, narrativa e pièce teatrali. Tra i titoli dei suoi libri ricordiamo Duetti, La Collezionista (2005), La Mina (stra)vagante (2006). In poesia ricordiamo La notte salva (2008), Il soffio del silenzio (2009), Animali del Diluvio (2010). Traduce da inglese, francese, tedesco, spagnolo e portoghese. Le poesie tradotte in questo numero sono tratte dal volume La corolla del ricordo (2010).

Chiara De Luca a absolvit Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universității din Pisa şi a frecventat cursurile Şcolii europene de traduceri literare ”Magda Olivetti” de la Florența. Are un master în traduceri literare şi un doctorat în Literaturile Europei Unite, obținut la Bologna. A scris şi publicat teatru, roman şi poezie. Printre titlurile cărților ei se numără Duetti, La Collezionista (2005), La mina (stra)vagante (2006). Dintre volumele de poezie menționăm La notte salva (2008), Il soffio del silenzio (2009), Animali prima del diluvio (2010). Traduce din engleză, franceză, germană, spaniolă şi portugheză. Poeziile traduse în acest număr sunt extrase din volumul La corolla del ricordo (2010).