Credo

nel sacro d’ogni incontro

nell’irripetibile stagione di un momento

di Eterno presente che redime il tempo

e si possa entrare infine un cuore aperto

custodire il grido teso d’ogni sguardo

tenere parole come canto che nel vento

soffia intensamente ponti tra le storie

sul mare di un silenzio enorme che non cede

quando più non frangono le onde dell’attesa

nel piegarsi a un fondo invano di memorie

 

 

 

 

 

Vedi quante palpebre ha sull’autobus la vita

come tutti guardano e nessuno come solo

un poco se rallenti c’incrociamo

con entrambi dentro la paura.

Tienimi perché di nuovo sono

anima posata sulle scale a sanguinare.

Non si schiuderà la porta in alto

il guardiano sulla soglia dell’istante

ha occhi buoni, quasi ride, mani lievi

danzano in un breve sogno di tastiere.

Attendo a pugni stretti la condanna

nemmeno mi difendo per vergogna

di mordere l’amore come un cane

in tutto quest’inferno di parole.

 

 

 

 

 

Ogni giorno come questo è Natale

quando la luce tersa si scava

profondo un tunnel tra le colonne

a colpire freddissima e bella

la mano stretta attorno alla penna.

La prima pagina bianca è di nuovo

aperta in attesa di un gesto d’inizio

Cambio agenda ogni volta che muoio

per questo a febbraio in saldo ne acquisto

una mezza dozzina almeno.

 

 

 

 

 

Nostalgia di treni e di stazioni

di chi si siede e senza domandare

inizia a raccontarti la sua storia,

di gradini sporchi e inumiditi

di neve calpestata e di rifiuti,

dell’orologio grande sul binario

incastonato al buio dentro al gelo

che pare neghi al tempo di passare,

della bimba slava appesa alla mia gonna

mentre usurpo e tremo il nome mamma,

di chi ti guarda dentro gli occhi e tiene

e non ti chiede neanche il nome nell’andare.

 

 

 

 

 

È strano vedi come possa il vento

liberare il cielo e alleggerire in volo

le braccia degli alberi di nuovo genuflessi.

Prigioniera in casa manca ancora tanta luce

bevuta dal palazzo a pochi metri desertato,

mentre sul terrazzo i panni giocano coi fili

appesantiti danzano sgraziati e come ignari

del tempo segreto che battuto dal silenzio

da mesi nel quartiere non fa che replicare

la bellezza dura dei tuoi occhi nell’andare

la tragica saggezza che traveste le paure

le grida dei bambini in quel cortile

così pure

 

 

 

 

 

Novembre si ribella all’assalto dell’inverno

grandi crepe dilatate nelle nuvole dal vento,

un passo si appoggia lentamente dopo l’altro

tentando di alterare il volgere del tempo,

abitiamo un anno intero la distanza di una sera

vorrei essere di strada ma la strada non è chiara,

saperti dietro i vetri è la nuova vocazione

rigiro in bocca il fiato come una preghiera

ma il battito ha il ritmo di un’altissima canzone.

Il buio è disegnato in cerchi brevi dai lampioni,

auto in fila indiana sono stanche di arrancare

aprendosi per terra un varco lucido d’asfalto,

loro sono giovani e spogliate di tormento

insanabile sui viali a tarda notte il gelo.

 

 

 

 

 

Sono questa casa diroccata

di finestre cieche e fumo

contro il cielo, spaccata

dall’aver troppo difeso.

Non chiamare torna solo

se per ricostruire.

Tutto trema vedi nell’entrare

scoppia le crepe del silenzio,

scardina le porte verso il buio.

Non si ridispongono le pietre

perché non ha più eredi il sogno

non ha dimenticato nulla da rubare.

Solo le pareti fuori sanno stare

bianche incontro al vento.

 

Da La corolla del ricordo, Kolibris, Bologna, 2009, 2010

Cred

în sfințenia fiecărei întâlniri

în irepetabilul anotimp al unei clipe

de Etern prezent care salvează timpul

să poată intra în cele din urmă o inimă deschisă

să vegheze strigătul întins în fiecare privire

să țină cuvintele ca pe un cânt care în vânt

suflă puternic punți între poveşti

pe marea unei tăceri imense care nu cedează

cînd nu se mai sparg valurile aşteptării

în aplecarea către profunzimea vană a memoriei

 

 

 

 

 

Vezi câte pleoape are în autobuz viața

cum se uită toți şi niciunul cum numai

puțin dacă încetineşti ne intersectăm

amândoi în interiorul spaimei.

Ține‐mă căci din nou sunt

suflet aşezat pe scări să sângereze.

Nu se va deschide uşa în sus

gardianul pe pragul clipei

are ochi blânzi, aproape că râde, mâini uşoare

dansează într-un vis scurt de clape.

Aştept cu pumnii strânşi condamnarea

nici măcar nu mă apăr de ruşinea

de a muşca dragostea ca un câine

în tot acest iad de cuvinte.

 

 

 

 

 

Fiecare zi ca aceasta e Crăciun

când lumina imaculată se sapă

adânc un tunel între coloane

loveşte înghețată şi frumoasă

mâna strânsă în jurul stiloului.

Prima pagină albă e din nou

deschisă în aşteptarea unui gest de început

Schimb agenda de fiecare dată când mor

de asta in februarie la reduceri cumpăr

o jumătate de duzină cel puțin

 

 

 

 

 

Nostalgie de trenuri şi gări

de cine se aşează şi fără să întrebe

începe să‐şi povestească viața,

de trepte murdare şi ude

de zăpadă călcată‐n picioare şi de gunoaie,

de ceasul mare pe şine

încastrat pe întuneric în ger

care pare să‐i interzică timpului să treacă,

de fetița slavă atârnată de fusta mea

în timp ce fur şi tremur numele mamă,

de cine te priveşte în ochi şi află

fără să te întrebe numele tău când pleacă

 

 

 

 

 

Vezi e ciudat cum vântul poate

să elibereze cerul şi să uşureze in zbor

ramurile copacilor încă o dată ghemuite.

Prizonieră în casă lipseşte încă multă lumină

absorbită de clădirea la distanță de câțiva paşi părăsită,

în timp ce pe balcon rufele se joacă cu firele

îngreunate dansează fără grație şi neştiutoare

de timpul secret care bătut de tăcerea

de luni de zile în cartier nu face decât să reproducă

frumusețea dură a ochilor tăi plecând

tragica înțelepciune care travesteşte temerile

țipetele copiilor în curtea aceea

la fel

 

 

 

 

 

Noiembrie se răzvrăteşte la asaltul ierni

mari crăpături dilatate în nori de vânt,

un pas se sprijină uşor după altul

încercând să altereze direcția timpului,

locuim un an întreg la distanță de o seară

aş vrea să fiu pe drum dar drumul nu e clar,

să te ştiu după geamuri e noua vocație

întorc în gură răsuflarea ca pe o rugăciune

dar baterea are ritmul unui cântec țipat.

Întunericul e desenat în cercuri scurte de lampioane,

maşini în şir indian sunt obosite de şchiopătat

deschid în pământ un pasaj lucios de asfalt,

ele sunt tinere şi dezbrăcate de suferința

de nevindecat pe bulevarde noaptea târziu gerul

 

 

 

 

 

Sunt această casă în ruină

cu ferestre oarbe şi fum

către cer, spartă

de prea multă apărare.

Nu suna întoarce‐te doar

dacă e să reconstruieşti.

Totul tremură vezi cînd intri

explodează crăpăturile tăcerii,

demolează uşile către întuneric.

Nu se rearanjează pietrele

pentru că nu mai are urmaşi visul

nu a uitat nimic de furat.

Numai pereții pe‐afară ştiu să stea

albi în aşteptarea vîntului.

 

Versiunea română de Eliza MACADAN

ChiaraChiara De Luca è laureata in Lingue e letterature straniere presso l’Università di Pisa e ha frequentato la Scuola Europea di Traduzione Letteraria di Magda Olivetti a Firenze. Ha un Master in Traduzione Letteraria e un dottorato in letterature dell’Europa Unita ottenuto a Bologna. Ha scritto e pubblicato poesiea, narrativa e pièce teatrali. Tra i titoli dei suoi libri ricordiamo Duetti, La Collezionista (2005), La Mina (stra)vagante (2006). In poesia ricordiamo La notte salva (2008), Il soffio del silenzio (2009), Animali del Diluvio (2010). Traduce da inglese, francese, tedesco, spagnolo e portoghese. Le poesie tradotte in questo numero sono tratte dal volume La corolla del ricordo (2010).

ChiaraChiara De Luca a absolvit Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universității din Pisa şi a frecventat cursurile Şcolii europene de traduceri literare ”Magda Olivetti” de la Florența. Are un master în traduceri literare şi un doctorat în Literaturile Europei Unite, obținut la Bologna. A scris şi publicat teatru, roman şi poezie. Printre titlurile cărților ei se numără Duetti, La Collezionista (2005), La mina (stra)vagante (2006). Dintre volumele de poezie menționăm La notte salva (2008), Il soffio del silenzio (2009), Animali prima del diluvio (2010). Traduce din engleză, franceză, germană, spaniolă şi portugheză. Poeziile traduse în acest număr sunt extrase din volumul La corolla del ricordo (2010).